Colonia de la Baia Mare
(Foto: Arthur Verona – „Drum de ţară” © Muzeul Judeţean de Artă „Centrul Artistic Baia Mare”
Arthur Garguromin Verona (n. 1867 la Brăila – m. 1946 la Bucureşti) este una din figurile deosebit de interesante, dar şi controversate, ale picturii româneşti din vremea generaţiei postclasice, acea generaţie care avea să angajeze după 1900 dialogul cu modernismul european.
A fost congener cu o întreagă echipă de elită din care nume precum al său şi cele ale lui Kimon Loghi, Ipolit Strâmbu, Nicolae Vermont, Eustaţiu Stoenescu ne pun astăzi în faţa unei curioase dificultăţi de receptare coerentă şi pertinentă. Pe de o parte stau „încremenitele ierarhii „canonice” ale artei româneşti moderne aşa cum au fost ele elaborate pe la mijlocul veacului trecut şi în care aceşti creatori continuă să se regăsească la capitolul „pictori burghezi sămănătorişti” ! Pe de altă parte stau valorile de comercializare în licitaţiile publice din ultimii ani care tind către praguri „şocant” de ridicate – între 5000 şi 15000 Euro !!! – şi care ne relevă o piaţă care pur şi simplu desfide ordinea şi dezordinea ierarhiilor acreditate. Prinşi între două repere într-atât de contradictorii, colecţionarul, istoricul şi muzeograful se confruntă cu conflictualităţi culturale şi intelectuale de profunzime majoră, a căror grabnică stingere pe temeiuri ştiinţifice pertinente devine o cerinţă de maximă urgenţă. Opera lui Arthur G. Verona reprezintă, în acest sens, un autentic „caz critic”.
Absolvent al Academie militare din Viena în 1888, Verona efectuează mai întâi studii libere de pictură la Viena şi în Italia. Intre 1895 şi 1899 studiază la München cu Fritz von Uhde şi Simon Hollósy. Îşi continuă educaţia la Paris în cadrul Academiei Julian, iar în 1896 şi 1897 participă la primele două colonii temporare organizate la Baia Mare pentru studenţii şi artiştii grupaţi în jurul lui Simon Hollósy şi a şcolii sale müncheneze.
Mărturii documentare disparate par să ateste că prezenţa lui Verona la primele două colonii temporare băimărene se circumscrie unei relaţii profunde cu Hollósy, astăzi aproape uitată (cf. R. Şorban, O viaţă de artist. Intre München şi Maramureş, Bucureşti, 1986, p. 62; 122; 172, 190). Şi pe el îl vor fi atras înspre Baia Mare personalitatea fascinantă şi programul pedagogic ale mentorului, participarea la construcţia unei întreprinderi de pionierat artistic în această parte a Europei şi, desigur, perspectiva unei inedite experienţe plein air-iste. Le mărturiseşte, implicit dar fără echivoc, confesiunea târzie a artistului (1939), confesiune ce oferă o remarcabilă imagine a atmosferei intelectuale care a generat mai întâi naşterea, iar apoi dezvoltarea istoriei Centrului Artistic Baia Mare: „Hollósy a purtat de grijă lecturilor mele, mi-a atras atenţia asupra lui Zola şi Tolstoi, îmi împrumuta cărţi şi îmi cerea să-i vorbesc despre cele citite. M-a avertizat asupra inutilităţii dexterităţii în sine, care îi părea o primejdie. Mi-a atras atenţia asupra acumulărilor de observaţii la anumiţi scriitori şi mi-a îndreptat privirea asupra naturii şi oamenilor. Datorită lui mi s-au deschis ochii să văd realităţile lumii, şi datorită lui am investit totdeauna simţire în ce făceam: compoziţie, peisaj, figuri umane…Tot el m-a îndemnat să încerc a înţelege interiorul oamenilor…” (apud R. Şorban, op. cit., p.63). Atracţia exercitată de aceste valori, deopotrivă artistice şi existenţiale, explică de ce în primăvara lui 1897 Verona întrerupe studiile pariziene de la Academia Julian spre a se alătura la Baia Mare noii serii de colonişti, în calitate de “…artist…din străinătate, fost elev al şcolii lui Hollósy, originar din Brăila…”.
Sunt puţine date certe despre activitatea lui Verona la Baia Mare. Oricum, experienţele artistice trăite aici se reflectă nemijlocit în orientarea picturii sale către o sinteză tematică, tehnică şi stilistică comună majorităţii pictorilor formaţi aici în vremea coloniilor temporare ale Şcolii Hollósy.
Asemănător multor colonişti băimăreni de primă generaţie, răspândiţi în întreaga Europă Centrală şi de Răsărit, Verona s-a străduit să transforme exerciţiile plein air–iste şi schema impresionistă, dintr-o experienţă tehnică a surprinderii efectelor aleatorii, într-o matrice vizuală, estetic „frumoasă”. O matrice concepută să includă trăsături dominante de natură stabilă, perenă – şi tocmai prin acestea conservatoare – ale specificului naţional.
Apropierea lui Verona de cercul intelectual de la revista Sămănătorul, condus doctrinar de tânărul – pe atunci – istoric şi ideolog Nicolae Iorga, nu a fost, în consecinţă, un fapt accidental, chiar dacă ea avea să provoace asocierea picturii sale de mediul cultural protradiţionalist din Bucureştiul primei jumătăţi de secol 20.
Dr. Tiberiu Alexa
Manager Muzeul Judeţean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare»